Primăvara care m-a trezit la realiatate

Primăvara care m-a trezit la realitate

Știi acea deznădejde resimțită în clipele în care ai impresia că parcă tot universul s-a întors împotriva ta,clipe în care oricât de mult ți-ai dori să reușești,nu o faci?Acele momente în care nu mai ști de unde să o apuci,momente în care simți că te pierzi pe tine însuți,că devii o cu totul altă persoană,mai rece,mai închisă în sine și lipsită de orice fel de afecțiune față de ceilați?

Eu una cunosc foarte bine acest sentiment și toate stările pe care ți le imprimă în suflet.Am învățat din propria experiență că eșecul este una dintre cele mai mari pedepse pe care tu,ca om, i-o poți face persoanei tale.Spun pedeapsă pentru că un eșec vine la pachet cu vinovăție și cu gândul că ai fi putut face mai mult pentru a ajunge unde îți dorești,gând care te poate măcina pe interior.

Dar cu toate acestea,am realizat pe parcursul anilor că eșecul poate fi de asemenea și unul dintre cele mai mari cadouri pe care ți le faci tu,ție, deoarece eșuând,înțelegi ceea ce ai făcut greșit,lași tot ceea ce e rău în urmă și dacă ai motivația necesară,reușești să îți intreci limitele. Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama de aceste lucruri,să mă împac cu mine însămi și să ajung să fiu cea mai bună versiune a mea.

Dar, până să ajung în acest punct,a trebuit să trec printr-o întâmplare care m-a făcut să realizez că indiferent de obstacolele apărute în cale,dacă am cu adevărat dorința arzătoare în suflet,le voi depăși cumva pe toate și voi putea fi mândră de ceea ce sunt capabilă să înfăptuiesc.

Era o zi din vacanța de primăvară.După mult timp,am mers în vizită la bunicii mei care locuiau într-un sat de munte, unde aerul curat împreună cu mirosul îmbietor al florilor creau o atmosferă de basm,lăsându-mă fără drept de aplauze.În alte circumstanțe aș fi fost mult mai entuziasmată de farmecul naturii din  jurul meu,dar acum toată atenția mea era îndreptată asupra faptului că deși mi-am dat toată silința,nu am reușit să intru la liceul dorit în clasa a noua.Pentru mine era cea mai mare dramă,dar aveam să aflu mai târziu că nu era chiar așa.

Bunicii mei m-au întâmpinat cu brațele deschise și au încercat să mă facă să zâmbesc,dar eu eram mult prea supărată încât să dau importanță gesturilor lor.M-am dus în camera mea de la mansardă și pentru următoarele 3 zile am stat în pat și am încercat să îmi fac ordine în minte,să încerc cumva să uit de toată supărarea  care îmi frământa sufletul.S-a dovedit însă că orice aș fi făcut era în zadar.Nu puteam să scap de gândurile negative și nu puteam să mă opresc din a mă învinovăți pentru cele întâmplate.Dacă stăteam să mă gândesc bine,făcusem tot ce îmi stătuse în putere pentru a intra la școala dorită și știam cumva în adâncul inimii mele că ar trebui să fiu mândra de mine,dar problema era că nu aveam puterea de a mă convinge pe mine de acest lucru.

Așa că după alte zile în care practic nu am făcut nimic,am început să mă simt din ce în ce mai rău în interior și am decis să ies afară pentru a face o plimbare.Credeam că era exact ceea ce trebuia deoarece ploua,iar ploaia mi-a adus mereu multă liniște și îmi dădea puterea să merg mai departe.Bunicii mei nu erau de acord cu dorința mea pentru că nu cunoșteam zona și erau șanse mari să mă rătăcesc.Știam că aveau dreptate,dar în acele clipe eram mult prea încăpățânată.I-am ignorat și am luat-o pe o cărăruie din spatele casei.Nu a trecut mult timp și am  intrat într-o pădure deasă.Începea să tune și să fulgere,iar conștiința îmi spunea să mă întorc,dar am hotărât să continui să merg.Am mers ore în șir fără oprire.Era foarte ciudat…Deși era foarte periculos,îmi plăcea să mă afund în întunericul din fața mea.Toată aventura aceasta mă făcea să uit de grijilie cotidiene și să îmi reîmprospătez mintea.Deodată,am văzut undeva la stânga un petic de lumină.Sinceră să fiu,credeam ca am vedenii…Era imposibil ca în tot acel întuneric,cu furtuna pe fundal, să fie lumină.

Totuși,am luat-o în acea direcție și spre uimirea mea,am dat peste un colț de rai,aș putea spune.Acolo primăvara își lăsase cu adevărat amprenta.Se pusese în scenă un spectacol ale cărui culori și sunete coroborate cu mireasma pământului reavăn te făceau să rămâi mut,fără drept de aplauze.Soarele era un blitz de mare ajutor,punând în evidență amănunte fascinante:de la aripile străvezii ale fluturilor care băteau aerul călduț și molatec până la trupul rădastelor ce se mișcau greoi și fără de importanță.Florile albe și delicate ale frunzelor de prun aveau ca fundal muntele,iar albinele păreau a alege polenul de pe crestele sure ce se zăreau în depărtare.În locurile însorite,firele de iarbă erau lungi,dar la umbră erau scurte și rare asemenea unui arici verde.Pe coloana sonoră se auzeau notele de soprană ale vrăbiilor sprințare,glasul baritonal al unui graur nevăzut și acustica zumzăitoare a puzderiei de gâze de tot felul.Era un tablou extras dintr-un basm străvechi…Era mirific și încetul cu încetul,uitându-mă la tot ce mă înconjura,am început să mă simt din ce în ce mai bine.Grijile au început să pară un fleac și după mult, mult timp zâmbeam.Da…zâmbeam în sfârșit.Și era așa de bine!Nu mă mai gândeam la nimic negativ,nu mă mai învinovățeam și eram fericită pe interior.Eram ușurată.

Am pierdut noțiunea timpului și cred că am stat mult și bine acolo.La un moment dat am simțit o mână caldă pe umărul meu.M-am întors și ceea ce mi-a fost dat să văd era greu de imaginat.Eram eu!Da,suna ciudat,dar eram chiar eu,mult mai mica,dar eram eu!Aveam cinci sau șase ani,nu mai mult și eram atât de zâmbăreață!

-Bună!Sunt Iulia!Încântată de cunoștință!Tu trebuie să fii eu din viitor,nu?Văd că ești foarte bine acum,dar cred că amândouă știm că atunci când toate acestea se vor termina,vei reveni la vechea ta stare de spirit.Vei fi din nou supărată,dezamăgită și vei continua să te învinovățești pentru toate…Știi,nu e bine să fii așa!Amintește-ți de vechea Iulia,de mine.Erai mereu cu zâmbetul pe buze și nu lăsai pe nimeni și nimic să te oprească din a-ți urma visurile.Da,sunt și eu de acord că ai trecut prin momente foarte grele anul trecut,dar asta nu trebuie să te descurajeze;trebuie să te ambiționeze și mai mult să ajungi acolo unde îți dorești.Eu una așa fac și așa obișnuiai să faci și tu.Nu știu ce s-a întâmplat cu tine, dar ar trebui să îți  dai seama cât de rău îți faci ție și celor din jurul tău.Ei nu merită asta și cu siguranță nici tu.Din câte am văzut eu,ești cea mai puternică persoană și ești tare ambițioasă;nu lași pe nimeni să îți spună că nu poți;vrei mereu să te întreci pe tine însăți și asta te-a făcut,te face și te va face mereu o persoană specială.Ar trebui să îți dai și tu seama de asta ,să redevii adevărata tu și o să vezi că toate vor incepe să meargă din nou bine.Adu-ți minte cât de mult iubești primăvara!De aceea te-am adus aici!Pentru a-ți reaminti asta.Știi foarte bine câtă bucurie îți aduce în suflet…După atâta suferință și întuneric meriți să ai o primăvară senină în sufletul tău și, cel mai important, să te împaci cu tine însăți și să realizezi câte persoane ai in jurul tău care te pot ajuta oricând!Nu uita cât de norocoasă ești și să nu te mai văd niciodată atât de deznădăjduită,pentru că nu voi mai putea interveni,iar tu vei rămâne mereu în întuneric.Te iubesc mult și așa ar trebui să faci și tu!

La fel de repede cum a apărut,la fel de repede a și dispărut.Acum eram din nou singură,dar nu mai eram în acea poieniță feerică;eram pe banca din fața casei bunicilor mei.Am realizat că adormisem și că toate cele întâmplate nu au fost altceva decât un vis,un vis foarte frumos,care pot spune că m-a trezit la realitate și m-a făcut să îmi dau seama cine sunt și ce pot cu adevărat.Nu conta că nu am intrat la liceul dorit,ceea ce conta a fost faptul că am muncit din greu și m-am întrecut pe mine de fiecare dată.Poate că nu a fost să fie atunci, dar munca mea va fi cu siguranță răsplătită pe viitor.Asta era gândirea pe care trebuia să o am,nu să stau aproape un an întreg închisă în mine,plină de furie și supărare.

Acum pot spune că mă pot bucura de acest anotimp minunat de afară,anotimp care m-a remontat și care m-a făcut să ma redescopăr.În sfârșit am făcut pace cu mine,în sfârșit puteam zâmbi, fără a mă învinovăți.Totul a revenit la normal, iar în aceste momente sunt cea mai bună versiune a mea și așa voi încerca să fiu mereu:naturală,zâmbitoare și optimistă.Nu voi mai lăsa întunericul să pună stăpânire pe sufletul meu și voi lupta neîncetat pentru a ajunge cât de sus pot!

Hinț Iulia

Clasa a VIII-a