Primăvara-oglinda sufletului

Primăvara este anotimpul cel mai pur dintre toate. Atmosfera sa caldă ne învăluie sufletele odată ce pătura de țurțuri și praf de stele alb a cruntei ierni este ridicată, lăsând lumina să ne cuprindă chipurile cu mâinile sale fierbinți. Ce creionează, de fapt, această feerie a primăverii în sufletele noastre? Să fie oare… un tablou al unui cer limpede, încărcat doar de dorințele noastre înălțătoare și nemuritoare, și nu de nori? Să fie… o serenadă cântată de sufletele noastre eliberate de povara iernii?

Toată această poveste de basm a primăverii începe cu apariția ghiocelului. Care este semnificația cea mai de preț a lui, oare? Odată ce lumina dăinuie întreaga atmosferă, floarea gingașei flori se deschide. E ca și cum, pe timpul iernii, ghiocelul stă ascuns de războiul crâncen al zăpezii agitate și nesăbuite, iar, împreună cu lumina, bobocelul cel firav se dovedește a fi o grandioasă floare, de parcă, atunci când pacea învăluie în sfârșit aerul proaspăt al unui nou început, el își deschide ochii, văzând altfel lumea din jurul lui. Cineva ia soarele și îl prinde din nou și din nou pe cer, însă în fiecare zi este agățat tot mai sus, dominând lumea ce odinioară a fost pierdută în neantul frigului și al întunericului. Razele sale difuze hașurează peisajul proaspăt al noii povești ce tocmai prinde viață, picurând un strop din licoarea fermecată a fanteziei și a ambiguității viitorului. Ultimele petice de zăpadă cusute pe suprafața netedă a pământului reprezintă ostașii căzuți ai bătăliei dintre zăpadă și vânt, care, odată cu irizațiile de căldură topindu-le sufletele de gheață, dispar, urmând ca din sângele lor alb să răsară firele blânde și lipsite de răutate ale ierbii.

Dar oare… de ce plouă primăvara? Care este mesajul pe care ni-l transmite prin această apocalipsă măruntă a apei?  Mă întreb cum de cad mereu, poticnindu-se de propriile picioare, rupându-le și uitând să-și deschidă parașutele când coboară din cer spre un sfârșit nesigur. E ca și cum cineva își golește buzunarele deasupra pământului și nu pare să-i pese că picăturile de ploaie explodează când lovesc pământul, că se spulberă când cad și că atunci când se despart în mii de fisuri de apă și se răspândesc pe toată suprafața, ele de fapt își fac auzită vocea. Dacă stăm să ne gândim, corpul nostru e o întreagă primăvară interioară, iar sufletul nostru este o picătură de ploaie. O picătură de ploaie pe care noi o scoatem ușor din piept și o arătăm tuturor, încercând să o facem plăcută ca lumea din jur să ne accepte, când, de fapt, ar trebui să ne-o arătăm nouă, pentru ca înainte de a-i lăsa pe ceilalți să ne cunoască, ar trebui să aflăm, mai întâi, cine suntem noi cu adevărat.

Florile îmbibă întregul univers într-o mireasmă feerică. Petalele lor colorate conturează detaliile unui tablou nesfârșit al naturii, dând viață întregului peisaj și hipnotizând pictorul în a le reda pe pânză mai frumoase decât sunt, în procesul de creație a  lumii. Crengile cele goale sunt acoperite de materialul catifelat și aproape ireal de perfect al florilor sale excentrice,         conferându-le acel gram de regalitate de care au nevoie pentru a domina privirile pierdute, în căutare de frumos ale oamenilor. Spectacolul pe care petalele firave îl pregătesc alături de vânt este cel mai dinamic pe care l-ați văzut vreodată. Felul în care foițele nuanțate recreează scenele dramatice ale vreunei piese de teatru, cum ar fi ,,Romeo și Julietta”, realizând mișcări suave și delicate pe ritmul schimbător al vuietului poznaș este de-a dreptul fermecător.

Privesc acest peisaj și constat cu uimire ce mă înconjoară. Ochii mei sunt două ferestre spulberate care îmi umplu gura cu sticlă, lăsându-mă fără cuvinte demne de ceea ce este în jur. Și atunci îmi vine o idee elementară în minte: că primăvara este nu doar geneza naturii, cât și a omului, care se repetă în fiecare an, iar și iar și iar. Este menită să ne reamintească că există, pe ici, pe colo, câte o cale de a evada dintr-un ciclu continuu. Să ne imaginăm că suntem în locul păsărilor pentru un moment. Să ne imaginăm că avem aripi, că zburăm, că ne înălțăm progresiv în aer, că uneori cădem, că ne ridicăm și că ne continuăm drumuri. Primăvara este momentul în care ele își afișează libertatea pe cerul limpede prin stima de sine pe care o poartă în acele oase goale, fără măduvă grea care să le oprească din a putea zbura. Este anotimpul în care se urmăresc păsările călătoare ce, după o iarnă întreagă de extincție a tuturor viețuitoarelor, se întorc și mai încrezătoare, cu aripile maiestuoase întinse, încercând să ne arate că libertatea stă, de fapt, în mâinile noastre. Că, după o călătorie aproape nesfârșită deasupra mărilor infinite și învolburate,  ne putem întoarce nevătămați pe uscat, așteptând primăvara, noul început care ne dă șansa de a străluci în toată splendoarea noastră, mai ceva decât grandiosul soare, astru tutelar al zilei, care ia în stăpânire bolta cerească.

Primăvara reprezintă, de fapt, oglinda ce ne dă ocazia de a privi nu exteriorul, ci interiorul naturii, dincolo de aparențele înșelător de perfecte și bine-finisate de maestrul dibuitor al acestei lumi. Natura este reflexia omului în spațiu. Ghioceii, lalele înmugurite, pomi dantelați cu voaluri multicolore de catifea, vuietul șoptit, foșnetul apei, zborul rândunicilor… toate astea constituie ferestre ale capacității noastre de a privi dincolo de imaginea exterioară. Orice pe această planetă are o însemnătate profundă, iar primăvara este, probabil, cel mai complex și ambiguu concept din jurul nostru.