Vreme de răstriște

Mai poți viețui

în această lume

în care totul se dezbină?

Sentimentul și povara

pe care le port cu mine

sunt foarte grele…

Un răsunet prelung de armă

împinge sufletul speriat

în cele mai adânci colțuri

ale minții,

făcându-mă în cenușă să mă transpun.

Dorul libertății și-al  farmecelor tale,

Îmi mai dau o fărână de speranță.

Nu mai pot ignora ce se întâmplă,

De iubirea din vis fug,

de al tău zâmbet mă ascund.

Datoria te-a chemat,

Lăsându-mă îndurerată, fără glas…

Ce pot eu sa fac?

Ma uit pe geam, văd doar nenorocire.

Frica aceasta

de a te pierde,

e ca o rană,

ca o trezire,

către adevărata lume,

cruntă și plină de întunecime.

Doar tu, iubire, ai putea să mă faci să înțeleg,

viața și sensurile ei adânci,

căci singurătatea nu-mi priește.

Când cazi pe gânduri

Între două bătălii,

Si-ți frânge dorul

inima în cioburi,

întregul cer se strânge,

iar clipele se răsfiră

ca mărgelele pe ață

în întunecatul trecut și dens.

Văd perseide în zare,

Așa zise bombe zburătoare.

Agonia sufletelor

de pe câmpul de luptă,

unde parcă toți între ei se execută.

Picăturile de sânge

lăsate în urma,

se preling pe mâini,

iar de acolo pică in râul meu de trăiri.

Te pierzi cu firea,

Nu te mai regăsești..

Lacrimile tale, calde șuvoi,

le irosești.

Dar tu,

tot la al meu dor te gândești.

Nu înteleg nici acum

când va sosi timpul cu adevărat să trăiești?

Suferința se va termina

Când porumbelul alb al păcii se va arăta,

Și gândurile obscure, regretele tale vor dispărea.

Aștept cu ardoare, suflet inocent,  întoarcerea ta…